Doctrina

Cum se raportează Ortodoxia la modelul politic al democrației creștine? Întrebarea nu este nouă, ceea ce însă nu înseamnă că are și un răspuns. Dificultatea rezidă în cel puțin două aspecte care se condiționează reciproc. Întâi de toate, din punct de vedere teologic, ne confruntăm cu un paradox: cu toate că a influențat evident, masiv și pe termen lung sensibilitatea popoarelor în mijlocul cărora a propovăduit Evanghelia, Biserica Ortodoxă nu a reușit în mod constant să impună un ethos capabil să realizeze simetria dintre religiozitate și civiltate, dintre orto-doxie și orto-praxie, adică dintre teorie și practică. Profunda spiritualitate răsăriteană, concentrată în antropologia spirituală a îndumnezeirii omului (gr. Theosis), s-a concentrat cu precădere la nivel personal sau cel mult la acela al comunităților monahale. Cu alte cuvinte, miza vieții duhovnicești fiind eminamente personală, efectele publice, pe scară largă, au fost de regulă plasate sub semnul neîncrederii. Imitatio Christi trebuia să rămână o aventură personală, discretă, intimă, cunoscută doar de cel/cea în cauză și duhovnic. Ea se derula în mijlocul comunității liturgice, dar nu trebuia, prin expunere, să fie în mod obligatoriu un reper pentru comunitatea civilă, din afara lăcașului de cult. Sfințenia era o stare recunoscută post-mortem. Povestea clasică a pelerinului rus hălăduind de unul singur în căutarea mântuirii sau imaginea ascetului ascuns, nebănuit dincolo de hainele mizere ale mojicului, sunt cumva datele constitutive ale paradigmei acestui eroism spiritual solitar. Menit să atenueze asaltul autoritarist din partea Statului (fie și declarat creștin) sau chiar al ierarhiei Bisericii, acest „exil interior” era soluția prin care se păstra un minimum de libertate și prin aceasta era garantată mărturia potențială a dreptei-credințe. Între timp, un astfel de mod de a vedea raportul dintre „public” și „privat” din perspectivă religioasă cauționează prezența mesajului Ortodoxiei în societățile democratice de azi. Motiv să ne aducem aminte de faptul că neîncrederea față de politică și social în general nu a fost o trasătură definitorie a Bisericii Ortodoxe de la bun început. Întreaga istorie a Bizanțului poate fi citită din perspectiva încercării, mereu reluate de la capăt, de a construi o societate pe fundamentele credinței biblico-patristice, de a anticipa în istorie, atât cât este omenește posibil, Împărăția lui Dumnezeu. Este rolul unei teologii sociale ortodoxe să încurajeze reluarea în contextul actual a interesului față de istorie și să reabiliteze teologic importanța cetățeniei pământești, prea des abandonată în favoarea celei cerești. Astfel ajungem la al doilea aspect.

Concepţia creştină ne oferă un fundament etic pentru o politică responsabilă. Valorile creştine se dovedesc necesare comunităţii omeneşti. Există o legătură între valorile creştine, drepturile omului şi idealurile democratice: libertate şi responsabilitate, egalitate fundamentală între oameni, solidaritate şi dreptate. Chiar şi raţionalistii moderni au preluat în gandirea lor (Constituţia SUA, Convenţia drepturilor omului de la Strasbourg, etc.) drepturi ale omului şi ale cetăţenilor, caracteristice creştinismului.

Pe fundalul relativismului şi al pluralismului, două fenomene care definesc prezentul nostru social şi cultural, oferta unei politici inspirate de valorile creştine poate părea cel puţin învechită, dacă nu chiar reacţionară. Ei bine, este chiar aşa! Tocmai pentru că nu se lasă sedusă de sirenele ideologiei postmoderne, de toate “ism”-ele în circulaţie, o astfel de politică face dovada unui fundament, a unei viziuni care nu se epuizează în simpla dorinţă de putere. Mai departe, aceeaşi politică poate părea chiar reacţionară, pentru că nu crede că modernizarea unei societăţi se face cu preţul renunţării la principii. Dimpotrivă. Oferta politicii creştin-democrate rezidă în acest efort, deosebit de complex, de a pune în dialog constructiv modernitatea politică şi valorile milenare ale unei comunităţi de credinţă, în ipostaza civică a acesteia.

În ce constă concret o astfel de politică creştin-democrată? Să trecem în revistă câteva posibile capitole ale acestei politici.

1. Cum la baza oricărui proiect de societate se află conştiinţa istorică, lecţiile învăţate din trecut, fără de care prezentul este o sumă de improvizaţii, primul capitol al unei politici inspirate din experienţa istorică şi spirituală a umanităţii este dedicat rolului memoriei. Aşa cum vedem de cel puţin zece ani încoace, adică de la debutul activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), memoria reprezintă cel mai simplu şi mai dificil în același timp test de seriozitate prin care trece clasa noastră conducătoare. Evitarea confruntării cu memoria a reuşit la noi să se transforme într-o şi mai gravă deformare a modului în care ne uităm la prezent şi spre orizontul viitorului.

2. Al doilea capitol al unei politici creştin-democrate ar trebuie să fie dedicat resorturilor solidarităţii sociale, manierei prin care un stat sau o comunitate se defineşte, se exprimă, acceptă noi membri. Problema cetăţeniei, a naţionalităţii, a definiţiei “românului” este doar aparent simplă. În cele două decenii de la căderea comunismului s-au petrecut multe schimbări juridice, culturale şi politice, toate cu consecinţe nemijlocite asupra conştiinţei de sine a celor care formează societatea românească. Este de aceea mai mult decât necesar să ne întrebăm cum mai arată astăzi legăturile de solidaritate, elementele de identificare ale unui corp social atât de încercat.

3. Următorul capitol al politicii creştin-democrate trebuie să se dedice unui termen teologic având însă o strălucită carieră politică. Este vorba despre un concept de bază nu doar al comunităţilor locale, dar şi al întregii construcţii europene: subsidiaritatea. Chiar dacă mai ales în timpul legislaturii 2004-2008 a intrat în câteva texte legislative româneşti, subsidiaritatea este departe de o aplicare practică şi consecventă. Valorile subsumate acestui concept nu se pot epuiza doar în descentralizarea administrativă, ci trebuie să se regăsească, de pildă, în filosofia de la baza întregului sistem al asigurărilor sociale, al asistenţei medicale şi în reglementările privind piaţa muncii. Marile inegalităţi din aceste sisteme se datorează, nu în ultimul rând, neaplicării unei gândiri structurate pe subsidiaritate.

4. Al patrulea capitol este în inima unei politici inspirate de valorile creştine şi reprezintă un aspect esenţial al societăţii postcomuniste: demnitatea umană. Este un concept etic, fundamentat teologic, obligatoriu pentru vindecarea traumelor lăsate de regimul autoritar anterior, dar absolut necesar şi în confruntarea cu actualele şi viitoarele provocări legate de prețul uman al sistemului economic sau de statutul persoanei în dezbaterea bioetică. O politică creştin-democrată trebuie să repună persoana umană în centrul preocupărilor autorităţii publice şi să ancoreze apărarea demnităţii acesteia inclusiv în textul constituţional. Un domeniu concret în care demnitatea umană trebuie garantată printr-o politică creştin-democrată este cel bioetic, aspect aproape complet neglijat la noi.

5. Tema următorului capitol de politică creştin-democrată atinge altă sferă sensibilă a vârstei actuale a societăţii româneşti: dreptatea sau justiţia. Aşa cum apelul la memorie este corupt de amnezii induse, apelul la justiţie este în mod flagrant problematic datorită neîncrederii în actul de justiţie. Or, o societate care îşi erodează mental şi instituţional capacitatea de a garanta, de a apăra şi de a impune dreptatea riscă să ajungă la domnia bunului plac, la autojustiţie şi anarhie.

6. Chestiunile economice nu pot lipsi dintr-o abordare completă a realităţii sociale din perspectiva unei politici inspirate de valorile creştine. Problematica economică este însă pusă sub semnul prosperităţii. Mai mult decât eficienţa, managementul, plusvaloarea sau acumularea de capital, prosperitatea are meritul de a circumscrie scopul final al actului economic. Pentru ca valorile materiale să nu devină din instrument al binelui comun pricină de distrugere a acestuia, economia are nevoie de instanţa etică a prosperităţii, ca termen care traduce accesul tuturor, pe măsura efortului depus, la standardul minim al unui trai decent. Criza financiar-economică declanşată în decursul anului 2008 reprezintă o lecţie exemplară în acest sens.

7. Legat în mod direct de chestiunea economică, capitolul următor trebuie să se dedice noilor ameninţări care pun sub semnul întrebării securitatea energetică şi alimentară a României. Pe fundalul unei economii globale afectate de crize pe măsură, problema asigurării resurselor energetice şi alimentare devine mai importantă decât numărul avioanelor de luptă sau al blindatelor. Din păcate, România este în prezent vulnerabilă la toate aceste capitole, iar o politică creştin-democrată responsabilă trebuie să ofere atenţia cuvenită “pâinii celei de toate zilele”.

8. În acelaşi context global, o ţară îşi apără cetăţenii şi în măsura în care ştie să limiteze sau să prevină poluarea mediului. Un guvern responsabil se va îngriji nu doar de aspectele care aduc bani la buget, ci şi de acele bunuri cotidiene fără de care calitatea vieţii scade dramatic. Din punct de vedere ecologic, România este o ţară irespirabilă la propriu. Seria de inundaţii care au lovit în ultimii ani regiuni întinse de la noi ar trebui să fie un semnal serios de alarmă pentru echilibrul fragil în care se află din punct de vedere ecologic România de astazi.

9. Penultima temă a unei politici inspirate de valorile creştine are în vedere realizarea premizelor unui Stat cu adevărat social, adică în stare să încurajeze împlinirea materială şi spirituală a fiecărei persoane, fără însă a pierde din vedere pe cei mai slabi sau care dintr-un motiv sau altul traversează perioade dificile ale vieţii lor. Un Stat social nu este un distribuitor de pomeni, aşa cum înţeleg unii lideri social-democraţi. Un stat social presupune un sistem asistenţial bine gândit, unitar, transparent, finanţat suficient, controlat mereu pentru a nu fi abuzat şi astfel deturnat de la sensul său.

10. Ultimul capitol al unei politici creştin-democrate este dedicat proiectului european din care face parte de la 1 ianuarie 2007 şi România. Din păcate, lipsa unei strategii postaderare marchează negativ asumarea acestui nou statut şi armonizarea lui cu nevoile şi problemele noastre mai vechi. Pentru ca aderarea noastră la Uniunea Europeană să însemne un beneficiu pe măsura sacrificiilor făcute până acum, trebuie să avem mai multă iniţiativă, să cerem ceea ce ni se cuvine şi să folosim raţional resursele care ne sunt puse la dispoziţie.

Acestea sunt câteva capitole de politică inspirată de valorile creştine. Ele nu au putut depăşi până astăzi faza unor declaraţii de intenţie şi – cum politica, in general, este 90% formată din viziuni – doar 10% dintre actorii politici ajungând să le şi pună în aplicare, ne impunem să figurăm printre cei capabili de a le face viabile. Problema României postcomuniste a fost până acum absenţa acestei viziuni.