P.N.Ţ.C.D. anunţă cu durere încetarea din viaţă a lui Ion Diaconescu, ultimul Patriarh al ţărăniştilor, care a marcat în mod decisiv viaţa politică a ţării noastre.
El se alătură unui veritabil Panteon ţărănist ce reuneşte sus, în ceruri acum, nişte personalităţi fără de care democraţia în România, nu poate fi concepută : Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu.
Aşa cum în perioada interbelică Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi-au impresionat contemporanii prin intransigenţa lor morală, după 1989, Ion Diaconescu a deschis alături de Corneliu Coposu , perspectiva asupra unui alt mod de a face politică prin discreţie, eleganţă, umor bine temperat şi credinţă în viitorul ţării.
Această credinţă a fost legată de misiunea unică investită şi încredinţată PNŢCD, partidul care se confundă cu viaţa sa.
Pentru P.N.Ţ.C.D. Ion Diaconescu a făcut 17 ani de temniţă, presăraţi prin toate colţurile ţării.
Cele mai sinistre experienţe, cum au fost cele de la Aiud , minele de plumb din Maramureş (unde a şi contactat boala care l-a urmărit toată viaţa), Râmnicu- Sărat, domiciliul obligatoriu din comuna Rubla, au fost depăşite, sublimate şi transfigurate de către Preşedintele Onoarei noastre, printr-un omenesc plin de umor şi candoare, în fond cel mai potrivit remediu pentru o perioadă marcată de mineriade, ură şi resentimente.
Fostul absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti, reface PNŢ-ul alături de Corneliu Coposu după Revoluţie, marcând cele mai faste momente ale sale din postura de Preşedinte al P.N.Ţ.C.D, Preşedinte al C.D.R. şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor.
În toate aceste ipostaze Ion Diaconescu ne-a lăsat moştenirea sa cea mai importantă, cea a unui om politic descins parcă din alte vremi, liber de frustrări, ce inducea prin simpla sa prezenţă linişte, pace şi calm…în fond, câteva elemente de negăsit acum în spaţiul public.
Nu cu mult timp înainte de a trece la cele veşnice mi-a spus cât de mult şi-ar dori să vadă partidul său de suflet revenit în politica activă.
Mă găseam în sufrageria sa, alături de nepotul domniei sale, domnul Gheorghe Marinescu, atunci când mi-a spus: “Ce pot să mai fac Dragul Meu? …Mai am o bucăţică de suflet şi sunt gata să v-o dau, numai să aduceţi partidul unde trebuie! “
Continua în felul său testamentul politic lasat lui, în directă decendenţă, de către Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu.
Într-un moment atât de greu pentru noi, aş vrea să mi-l închipui pe Ion Diaconescu fericit. Şi-a împlinit destinul jalonând reântoarcerea tării spre mai bine.
Dumnezeu să îl odihnească !
Condoleanţe familiei îndurerate , tuturor ţărăniştilor şi românilor pe care Ion Diaconescu i-a reprezentat cu onoare, demnitate şi discreţie.
Victor Ciorbea
Preşedinte al PNŢCD
